Sânpetru Mare este o comună în județul Timiș, Banat, România, formată din satele Sânpetru Mare (reședința) și Igriș. Localitatea de astăzi Sânpetru Mare, incorporează și fosta localitate Sânpetru Nou. Comuna se află la o distanță de 60 de km de Timișoara și 51 de km de Arad.

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Sânpetru Mare se ridică la 3.145 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 3.304 locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (67,34%). Principalele minorități sunt cele de romi (13,48%) și sârbi (12,72%). Pentru 4,74% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (79,71%), dar există și minorități de ortodocși sârbi (11,92%) și romano-catolici (1,34%). Pentru 4,74% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

Sânpetru Mare este atestat pentru prima dată în 1333, în listele de dijmă papale, în care apare cu numele sacerdos de Sancto Petro. În Evul Mediu a fost un sat românesc, iar de la 1404 încep să se aşeze sârbii, pentru ca la 1558 satul să poarte numele slavizat Velika Szent-Péter, ca dovadă a sârbizării localităţii. În perioada turcească era locuit de sârbi şi când sârbii au devenit majoritari, i-au schimbat numele în Raczsenpeter sau „Sânpetru Sârbesc”, după cum este amintit în scrierile lui Marsigli din 1690–1700. La 1748 aici se aşează colonişti români aduşi din Transilvania, dar cu timpul aceştia se sârbizează. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea se aşează şi colonişti germani, unii veniţi din localitatea vecină Periam, până când ajung să devină a doua comunitate însemnată ca mărime. În 1796, pe o parcelă defalcată din hotarul Sânpetrului Mare, a fost înfiinţată aşezarea Sânpetru Nou, locuită doar de germani. Deja la 1808 acest nou sat avea 479 locuitori. Sânpetru Nou a aparţinut de comuna Sânpetru Mare până în 1868, după care a devenit independent. În anii 1960 a fost încorporată în Sânpetru Mare.

În satul Igriș a funcţionat începând cu secolul al XII-lea prima bibliotecă medievală (Biblioteca Abației Cisterciene) atestată documentar pe teritoriul actual al României şi consemnată in documente franceze. Biblioteca a aparţinut mănăstirii cisterciene din localitate, situată pe malul stâng al râului Mureş. Abaţia a avut ca şi ctitor in anul 1179 pe Ana de Chatillon, prima soţie a regelui Béla al III-lea al Ungariei şi mamă a regelui Andrei al II-lea, originară din Franţa. Mănăstirea a fost intemeiată ca abaţie-filială a mănăstirii călugărilor cistercieni de la Pontigny din Burgundia, fiind locuită iniţial de călugări veniţi din Franţa. Numele maghiar atribuit mănăstirii şi ulterior localităţii, Egres, inseamnă „Poarta Cerului” sau „Poarta Raiului”. Există şi varianta care spune că numele localităţii vine de la cuvântul „egresch”, ceea ce in maghiară ar avea două sensuri: „coacăză” şi „locul zânelor”. În micul punct muzeistic din Igriş, aflat lângă Casa Naţională, se mai păstrează şi azi câteva pietre din temelia abaţiei de odinioară.

Arta populară este specifică fiecărei etnii, iar îmbrăcămintea folosită este normală si nu diferă de la o etnie la alta. Portul popular este folosit  numai de formațiile artistice cu ocazia reprezentațiilor ce au loc la unele manifestări artistice organizate la Căminul Cultural. Populația de naționalitate germană organiza anual un „chirvai”, la care erau invitați să participe toți conlocuitorii. Odată cu plecarea populației de naționalitate germană au dispărut și folclorul și datinile acestei etnii. Celelalte etnii își păstrează obiceiurile specifice și care se manifestă cu ocazia diferitelor sărbători religioase sau activități artistice.